Când rigiditatea în gândire și atașamentul față de rutină (în autism) sunt înțelese greșit

Rigiditatea în gândire și atașamentul față de rutină sunt adesea înțelese superficial, ca o simplă „rezistență la schimbare”. În realitate, pentru multe persoane autiste, nevoia de predictibilitate reprezintă un mecanism profund de autoreglare. Lumea, percepută ca intensă, rapidă și uneori copleșitoare, devine mai ușor de gestionat atunci când există repere stabile, secvențe cunoscute, ritualuri zilnice. Predictibilitatea e o formă de siguranță psihologică.

Schimbările neașteptate pot produce persoanei disconfort disproporționat, deoarece reorganizarea internă necesară este costisitoare cognitiv și emoțional. O modificare de program, o întâlnire anulată, o sarcină redefinită pot declanșa anxietate, confuzie sau senzația de pierdere a controlului. În acest context, rutina funcționează ca o ancoră: reduce incertitudinea, conservă energia mentală și oferă continuitate într-un mediu perceput ca instabil.

În același timp, structura aduce beneficii remarcabile. Capacitatea de a crea sisteme, de a menține consecvența, de a organiza viața în tipare coerente poate susține performanța, creativitatea și eficiența. Ceea ce din exterior pare rigiditate poate fi, din interior, încercarea de a configura necesarul echilibru.
Proverbial rămâne dictonul lui Temple Grandin: „I am different, not less.” Iar diferența include și această relație particulară cu ordinea, stabilitatea și sensul, ca mod distinct de a construi o lume (în lume).