Late diagnosed stuff.
Neîncrederea celor care aud că ești în spectru (după zeci de ani în care ai fost „tipic” – acum, când e „la modă” să fii autist și când „toți suntem puțin autiști”, etc) - nu vine din răutate. Ei știu ce văd. Știu ce a fost, ani întregi, identitatea construită cu grijă, lucid, cu efortul ascuns de vederea lor, să nu deranjăm, să nu stânjenim, să ne aliniem, să nu tulburăm pe nimeni. Când ai mascat toată viața, devii, paradoxal, propria dovadă împotriva ta.
Funcționarea exterioară fără fisură devine argumentul celorlalți: „te descurci”, „nu pare”, „nu ai cum”. Iar ceea ce nu a fost văzut - efortul continuu, analiza fiecărui gest, corectarea fiecărei reacții, oboseala acumulată în tăcere - rămâne în afara ecuației.
Autismul trăit dinăuntru are forma unei lumi interioare de o densitate neobișnuită, detaliile sunt procesate în profunzime, fiecare interacțiune cere decodare, fiecare context social implică o adaptare epuizantă. Că te simți „altfel” e una, dar mai mult decât atât – duci cu tine permanent o complexitate crescătoare, care nu se aliniază spontan la nimic. Ritmul exterior este ca o limbă străină pe care o iei mereu de la început și tot o vorbești cu erori, orice-ai face.
Totuși, atunci când este bine mascată (de aceea se și numește „high-masking”), această nepotrivire nu se vede din afară. Ea este invizibilă tocmai pentru că a reușit. Și de aici apare ruptura: ceilalți cred că văd întregul, pentru că nu văd fisura.
În fața acestei neîncrederi, reacția instinctivă este adesea durerea, uneori furia, alteori retragerea. Și totuși, o anumită îngăduință devine necesară, fie și ca formă de protecție a propriei lumi interioare. Oamenii judecă din ceea ce le este accesibil. Rareori ei pot intui ceea ce nu a fost niciodată exprimat sau ceea ce le-a fost ascuns în mod deliberat, pentru a supraviețui.
Responsabilitatea rămâne, în mod inevitabil, a noastră: să ne înțelegem, treptat și activ, universul interior. Să-i recunoaștem dimensiunile fără să-l mai minimizăm forțat, să nu-l mai reducem ca și cum ar fi un teribil deranj pentru ceilalți. Să respectăm noi înșine acest „autism” mascat, greu, dens, intens, care ne fragilizează dar care aduce și caracteristici speciale ce rămân a fi descoperite și trăite cu bucurie.
Fiecare își poartă crucea într-un mod care nu este vizibil din afară. În cazul celui care a mascat o viață întreagă, o povară suplimentară este tocmai aceasta: a nu fi crezut, tocmai pentru că a reușit să nu fie văzut.
