„Să nu uităm nicicând să iubim Autismul” - Fragment din cartea (aflată în lucru) de Vera Simone

Alegerea grădiniței

Era evident, pentru oricine mă cunoștea, că eram o fetiță care trăia în lumea ei, alunecând cu totul în universul personajelor cu care mă jucam. Nu inițiam niciun dialog, nu căutam interacțiunea cu nimeni. Unii oameni mă priveau ca pe un îngeraș doritor de iubire și pace, precum și ca pe un copil cu o minte de geniu. Alții, în schimb, se loveau de zidul așa-numitelor mele probleme comportamentale.

Cel mai intrigant aspect pentru cadrele didactice era plânsul meu din motive neobișnuite, aparent „absurde”. Voi nu vedeți că nu e normală? Este prea evident că nu ne putem înțelege cu ea!... le explica într-o zi, disperată, o doamnă îngrijitoare colegelor ei, în timp ce eu, resimțind tensiunea, escaladam în plâns.
Întâmplarea a făcut ca tocmai în ziua aceea mama să ajungă mai devreme să mă ia, parcă special pentru a auzi semnul: era limpede că nu eram unde trebuia. Fără să stea pe gânduri, părinții au căutat o nouă grădiniță.

A doua încercare n-a fost nici ea foarte inspirată. Era o grădiniță privată în limba engleză, unde se punea accent pe competiție; inteligența mea era bine primită, dar nu și nevoile speciale. Domnișoara educatoare, agasată de stările și lacrimile mele, precum și de felul meu de-a fi în general, îi spunea exasperată mamei: Doamnă, eu nu sunt psiholog! Pur și simplu nu știu ce să-i fac!

Abia a treia variantă avea să fie cea bună. Acolo am întâlnit prima educatoare care, încă de la început, mi-a arătat simpatia și disponibilitatea de a mă înțelege cât se putea de bine.
Pe parcursul anilor cât am mers la grădiniță, ea ne-a ajutat să integrăm nuanțele comportamentului meu atipic în procesul terapeutic, povestindu-i cu răbdare mamei mele fiecare situație de neliniște care intervenea. Ea a îmbrățișat, fără rețineri, atât trandafirul cât și spinii lui. Și, ca într-un frumos joc al sorții, numele ei era Oana Trandafir. 

Numirea „trandafirului lăuntric”

Oana Trandafir a mai avut un rol-cheie în parcursul meu prin lumea socială: a observat că manifestările mele atipice se suprapuneau destul de bine peste descrierea Sindromului Asperger. Acesta a fost semnalul care a determinat începerea procesului terapeutic și așa am ajuns, din una în alta, la Asociația pentru Intervenție Precoce în Autism, unde aveam să fiu diagnosticată.

Până atunci, se vedea clar că aveam CEVA, motiv pentru care nu-mi găsisem locul la primele două grădinițe. Părinții mei se gândeau deja la autism, chiar și alte cunoștințe le sugeraseră în treacăt această ipoteză. Aveam însă trăsături care mă diferențiau și de cei din spectru; eram prea ciudată între neurotipici și prea normală între alți copii autiști. Mai târziu aveam să aflăm că autismul feminin se manifestă, în general, diferit față de cel masculin, fiind ceva mai greu de identificat.

Au existat așadar și voci care își exprimau (în ciuda naturii mele evident-altfel) îndoielile privind așezarea mea în spectrul autist. În 2011, Asperger ne-a risipit incertitudinile, prin mijlocirea Oanei Trandafir care a acceptat cu drag „trandafirul” așa cum era el. 

Între timp, denumirile s-au schimbat, pe măsură ce a evoluat cunoașterea și înțelegerea neurodiversității: acum vorbim despre TSA nivel 1 – tipul de autism descris ca „înalt funcțional”, însoțit adesea de inteligență peste medie, de creativitate și lume interioară vastă, dar și o sensibilitate crescută la stimuli. O formă de autism ale cărui dificultăți sunt mai puțin vizibile pentru alții, dar evidente și imposibil de ignorat pentru cei în cauză. 

Remarcând deosebirile dintre mine și alți copii cu sindrom Asperger, fără a-mi nega totuși neurodivergența, Ana Mintici (terapeuta mea din copilărie) glumea uneori că am „Sindromul Vera”, subliniind o complexitate a identității dincolo de existența în spectru. Mai în glumă, mai în serios, conform noilor criterii de diagnosticare, ar putea fi și el redenumit: „Autismul Vera”.

În timp ce, în lumea actuală, sunt tot felul de discuții contradictorii privind simbolul comunității (piesa de puzzle care stârnește reacții și interpretări diferite sau curcubeul care aduce senzația de suprapunere a unor identități), „autismul Vera” și-a ales propriul simbol. Mi se pare că trandafirul ne învață să recunoaștem diversitatea interesantă a autismului: uneori îi admirăm floarea de la distanță, alteori învățăm cum să ne apropiem de ea și să o îmbrățișăm fără teamă.