Când ai prea mult de oferit într-o lume care se teme de prea mult

Există oameni a căror lume interioară este vastă, densă, aproape inepuizabilă. Ideile curg, imaginile se nasc unele din altele, conexiunile apar cu o rapiditate și o complexitate greu de urmărit din exterior. Pentru un om gifted, iar adesea și pentru un om autist, această bogăție reprezintă însăși structura minții sale. O abundență firească, ce întâlnește o realitate construită după alte reguli.

Pe pagina mea de facebook vorbesc des despre Vera, fiica mea, autistă, gifted, creativă și uimitor de prolifică. Vera lucrează în prezent la o carte cu un titlu care spune totul: „Să nu uităm nicicând să iubim autismul”. Un titlu inspirat dintr-un cântec românesc vechi – „Să nu uităm nicicând să iubim trandafirii”. Pentru că, asemenea trandafirilor, autismul are și flori, și tepi. Cartea ei este mai mult decât un proiect literar: o scriere autobiografică despre propriul ei autism, despre bucuriile și încercările întâlnite de-a lungul drumului. De la copilăria marcată de diagnosticare, încă din grădiniță, până la viața de studentă. Vera este acum în anul 2, iar povestea ajunge astfel până în prezent. În același timp, cartea devine și un exercițiu de traducere. Cum aduci către ceilalți o lume atât de bogată fără să o diluezi și fără să o reverși asupra lor ca pe un torent?

Aici apare o luptă tăcută, rar discutată. Una legată de excesul de idei, de abundența expresiei, de nevoia de reglaj. Mulți dintre acești oameni ajung să învețe cum să ofere lumii „puțin câte puțin”, pentru a se adapta la ritmul, capacitatea de procesare și „sita” socială a celorlalți, care rareori pot cuprinde totul deodată. Este un act de finețe uneori obositor: să temperezi ceva ce în interior este un foc natural, rapid, amplu, tumultuos.

Există și o altă asimetrie. Lumea vizibilă funcționează prin mecanisme de autopromovare, prin exagerare strategică, prin arta captării atenției. Autismul, însă, nu vine la pachet cu apetitul pentru subterfugii sociale. Autistul rareori solicită insistent like-uri și share-uri, evită cosmetizarea agresivă a imaginii, nu umflă CV-uri și nu transformă firescul în spectacol. Spune lucrurile așa cum sunt. Creează dintr-o necesitate interioară, nu din calcul de imagine. Într-o cultură care observă adesea doar ceea ce este strident, autenticitatea riscă astfel să devină paradoxal invizibilă.

Și totuși, unii fac eforturi extraordinare pentru a ieși în lume. Pentru a împărți, a explica, a traduce, a doza. Pentru a construi punți între o minte intensă și o societate care se simte ușor copleșită de intensitate. Fără dramatism, fără victimizare, dar cu multă răbdare, luciditate și, uneori, cu oboseală reală. Atunci când calitatea există, însă nu este însoțită de artificii de marketing, drumul către recunoaștere poate deveni mai lung – fără ca valoarea să fie diminuată.
Adevărata întâlnire dintre lume și acești oameni nu ține de volum, ci de disponibilitate. De capacitatea noastră de a sta, de a asculta, de a primi ceva care nu vine ambalat zgomotos. De a învăța să vedem și ceea ce nu se strigă.