Citate din „Cartea neliniștirii” de Fernando Pessoa / din seria NEURODIVERSITATE ȘI LITERATURĂ
Motto: „Ah, mă răvășește și mă asaltează dorul după un altul care puteam să fiu!”
Am regăsit și răsfoit, cu ocazia articolului „Neurodiversitate și literatură”, „Cartea neliniștirii” a lui Pessoa și din ea vreau să transcriu niște fragmente de aproape dureroasă profunzime.
E fascinantă suprapunerea introspecțiilor lui Pessoa cu tot ceea am explorat până acum despre hiper-sensibilitate, inadaptare și genialiate. Mi-a fost greu să mă opresc din a alege fragmente „elocvente” din carte, ar fi însemnat să transcriu cartea toată. Am făcut totuși o colecție și am pus pe Blog. Și, bineînțeles, recomand cartea... 📖
🔱
Toate mișcările sensibilității noastre, cât ar fi ele de agreabile, sunt numai întreruperea unei stări, despre care nu știu ce este, și care e tocmai viața intimă a acestei sensibilități. Nu numai grijile cele mai serioase reușesc să ne distragă atenția de la noi înșine, ci și micile contrarietăți ajung să tulbure pacea sufletească la care aspirăm cu toții, chiar fără să ne dăm seama. Trăim aproape în permanență la exterior de noi înșine, până și viața este o veșnică împrăștiere. Cu toate acestea, tindem în permanență spre noi înșine, atrași de acest centru în jurul căruia, asemeni planetelor, descriem mișcări eliptice absurde și-ndepărtate.
Lucrurile cele mai simple, cele cu adevărat simple, pe care nimeni nu le poate transforma în semi-simple, ajung să fie extrem de complicate când sunt trăite de mine. E destul uneori să trebuiască să dau bună ziua, ca să mă intimidez. Vocea mi se stinge ca și cum ar fi vorba de o mare îndrăzneală să pronunți asemenea cuvinte cu glas tare. E un soi de pudoare de a exista - nu știu să-i spun altfel!
Analiza constantă a senzațiilor noastre creează o nouă manieră de a simți, care poate să-i pară superficială unuia care analizează doar cu inteligența, nu cu senzațiile.
A trăi înseamnă a fi un altul. Nici a simți nu este posibil dacă astăzi simți tot cum ai simțit ieri: a simți astăzi același lucru ca ieri nu înseamnă a simți - înseamnă a-ți aminti astăzi de ce anume ai simțit ieri, a fi astăzi cadavrul viu al vieții de ieri, dispărută acum. Să le ștergi pe toate de pe tablou, de la o zi la alta, să te regăsești nou ca fiecare nouă auroră, într-o revirginitate perpetuă a emoției - iată ce merită, și numai așa ceva merită, să fii sau să ai, pentru a fi sau a avea acel ceva care atât de imperfect suntem.
Toate gândurile care i-au făcut pe oameni să trăiască, toate emoțiile pe care oamenii au încetat să le trăiască s-au perindat prin mintea mea, ca un rezumat obscur al istoriei, în timp ce meditam pășind pe țărmul mării. Am suferit în mine, împreună cu mine, aspirațiile tuturor epocilor, și odată cu mine s-au perindat, pe malul sonor al oceanului, neliniștile din toate timpurile. Tot ceea ce oamenii au dorit și n-au realizat, sau ceea ce au ucis prin înfăptuire, ceea ce sufletele au reușit să fie fără ca nimeni să reușească s-o spună - din toate s-a alcătuit simțirea sensibilă care mă însoțea în cea noapte pe țărmul mării.
Mi-am creat ecou și abis, gândind. M-am multiplicat, aprofundându-mă. Cel mai neînsemnat episod - o modificare porvocată de lumină, căderea ca de sfredel a unei frunze uscate, o petală palidă care se desprinde, o voce de dincolo de zid sau pașii persoanei care vorbește în preajma altei persoane, care probabil ascultă, portița întredeschisă, dând spre vechea grădină, curtea interioară deschizând ca un arc casele adunate sub clar de lună - toate aceste lucruri, care nu-mi aparțin, îmi înșfacă meditația sensibilă cu lasourile lor de rezonanță și de dor. În fiecare dintre aceste senzații sunt diferit, mă reînnoiesc dureros în fiecare impresie indefinită. Trăiesc din impresii care nu-mi aparțin, renunțările mă ruinează fiind cu totul altul chiar în felul de a fi eu.
Cât de puține lucruri, în lumea reală, sunt suficiente să alcătuiască baza celor mai fertile meditații. De pildă, faptul că am întârziat pentru masa de prânz, că mi s-au terminat chibriturile, că am aruncat, din proprie inițiativă, cutia goală, că m-a indispus să mănânc la o oră nepotrivită, că e duminică și se presimte aeriana promisiune a unui apus de soare ratat, că nu sunt nimeni în această lume - și tot restul metafizicii.
Simt tot timpul ca pe o imensă durere. A abandona ceva îmi creează un șoc disproporționat. Sărăcăcioasa cameră cu chirie în care am trăit câteva luni sau masa acelui hotel de provincie la care m-am așezat timp de șase zile, chiar și trista sală de așteptare dintr-o stație de cale ferată unde am așteptat două ceasuri sosirea trenului sunt din această categorie; însă lucrurile bune din viață, când le abandonez și mă gândesc, cu toată sensibilitatea mea nervoasă, că n-am să le mai revăd și nici n-am să le mai regăsesc vreodată, cel puțin așa cum sunt ele în acest moment unic și precis, îmi produc o durere metafizică. Simt atunci cum se deschide un abis în sufletul meu, iar răsuflarea rece a orei lui Dumnezeu îmi atinge obrazul livid.
Timpul! Trecutul! Brusc, ceva o voce, un cântec, un parfum perceput întâmplător îmi îndeasă în suflet călușul sufocant al amintirilor mele... Tot ceea ce am fost și nu voi mai fi niciodată. Morții! Morții care m-au iubit când eram copil. Tot sufletul mi se înfioară când îi evoc, iar eu mă simt dezgropat din inimile oamenilor, singur în noaptea de mine însumi, plângând ca un cerșetor liniștea ferecată a tuturor porților.
Viața practică mi s-a părut întotdeauna cea mai incomodă dintre sinucideri. Întotdeauna pentru mine acțiunea a fost doar o condamnare violentă a visului pe nedrept condamnat. A acționa asupra lumii exterioare, a modifica mersul lucrurilor, a deplasa ființele, a-i influența pe oameni - pe toate acestea le-am considerat alcătuite dintr-o substanță și mai nebuloasă decât reveriile mele. Zădărnicia imanentă existentă în toate formele de acțiune a fost pentru mine, încă din copilărie, una dintre măsurile preferate pentru a mă detașa față de cele înconjurătoare și chiar față de mine însumi.
A acționa înseamnă a reacționa împotriva ta. A influența înseamnă a ieși afară din propria-ți casă.
M-am gândit întotdeauna cât de absurd este că, în timp ce realitatea substanțială e alcătuită dintr-o serie de senzații, există lucruri de o simplitate cât se poate de complicată - comerțul, industria, relațiile sociale și cele de familie, lucruri atât de dureros de neinteligibile pentru un suflet tinzând, încordat interior, spre ideea de adevăr.
Să considerăm că ceea ce ni se întâmplă reprezintă tot atâtea incidente sau episoade ale unui roman, la care luăm parte nu cu atenția, ci cu viața. Numai așa putem învinge răutatea zilelor și capriciile evenimentelor.
Faptul că suntem cu toții diferiți este o axiomă a naturii noastre. Nu semănăm decât văzuți de la distanță, deci într-o proporție care nu ne reprezintă pe fiecare în parte. Fiecare dintre noi e dublu, iar când se întâlnesc două persoane, se apropie și strâng legăturile, rareori cei patru reușesc să se înțeleagă.
Scriu cu o mare intensitate a expresiei; nici nu știu ce anume e ceea ce simt. Sunt pe jumătate somnambul, pe jumătate nimic.
Ce aș putea povesti despre mine? Oribila acuitate a senzațiilor mele și conștiința profundă a faptului că trăiesc aceste senzații... O inteligență ascuțită folosită spre distrugerea mea și o putere a visului avidă să mă distreze... O voință moartă, dar pe care rațiunea o leagănă, ca pe un copil încă viu.
Dacă scriu ceea ce simt, o fac numai să-mi mai potolesc febra de a simți. Eu fac peisaje din ceea ce simt. Fac spectacole de senzații.
Vreau, nu vreau, eu rămân alcătuit din toate aceste lucruri, în străfundul obscur al sensibilității mele fatale.
Nu pereții sordizi ai camerei mele banale, nici vechile sertare de la biroul ce nu-mi aparține, nici sărăcia acestor străzi transversale din obișnuitul cartier Baixa, de atâtea ori străbătute de mine încât am impresia că au uzurpat fixitatea ireparabilului, îmi provoacă în spirit această greață, cu care el s-a obișnuit, născută din degradantul caracter al vieții cotidiene. Sunt în special oamenii care mă înconjoară de obicei, și sunt sufletele lor care nu mă cunosc, însă au despre mine o cunoaștere dobândită doar prin contactele și cuvintele de zi cu zi, toate acestea făcând să mi se oprească în gâtul spiritului nodul de salivă al dezgustului fizic. Mai e și monotonia sordidă a vieții lor, paralelă cu exterioritatea vieții mele, și convingerea lor intimă că ei mi se aseamănă - toate acestea mă îmbracă într-o cămașă de forță, mă aruncă într-o celulă de închisoare, sau îmi dau o înfățișare apocrifă și de milog.
Tot așa cum ne spălăm trupul, ar trebui să ne spălăm și destinul, să schimbăm viața cum ne împrospătăm lenjeria - și nu doar ca să ne menținem în viață, ca atunci când mâncăm sau dormim, ci în virtutea unui respect al cuiva din afară față de noi înșine, căruia îi spunem tocmai curățenie.
Există o anumită oboseală a inteligenței abstracte, și e cea mai cumplită dintre toate. Nu e apăsătoare ca oboseala fizică a trupului, și nici nu ne tulbură ca oboseala emoției. E o greutate de conștiință a lumii, un fel de a nu mai putea să respiri cu sufletul.
Misterul vieții ne doare și ne înspăimântă în toate felurile.
De altfel, nu suport nici ideea de a fi silit să am un contact cu altcineva. O simplă invitație la prânz din partea unui prieten îmi produce o neliniște greu de explicat. Ideea că aș avea o obligație socială oarecare - să merg la o înmormântare, să tratez cu cineva vreo problemă de birou atașându-mă de el, să merg la gară să aștept o persoană oarecare, cunoscută sau necunoscută -, o simplă idee de acest fel îmi perturbă gândurile o zi întreagă, iar uneori problema începe să mă preocupe încă din seara precedentă; dorm prost, iar lucrul real de care mă temeam, atunci când se întâmplă, se dovedește de o totală neînsemnătate, nu justifică deloc aprehensiunile mele; însă povestea se repetă neîncetat, iar din asta eu nu învăț niciodată cum să învăț.
„Obiceiurile mele sunt cele ale singurătății, nu cele ale oamenilor”; nu știu cine a spus asta, Rousseau sau Senancour. Dar a fost o vorbă de spirit spusă de cineva ca mine.
Am să mă pierd în ceață, ca un străin de toate, insulă umană detașată de visul mării, navă încărcată inutil cu prea multă ființă și prea mult din tot restul.
Comments
Post a Comment